Prima atestare scrisă a Aradului poate fi plasată ipotetic în anul 1080-1090, când într-un document editat la Buda în 1347 este amintit"comitatul Orod langă fluviul Mureș".Până în secolul al XVI-lea, toate documentele vorbesc doar de Orod.Începând cu secolul al XVI-lea apare și denumirea de Arad, pe langă cea de Orod.
Începuturile orașului
La mijlocul secolului al XVI-lea, Aradul a fost ocupat de turci, care au ridicat o nouă cetate pe locul actualei fabrici Teba. În jurul acestei cetăți se dezvoltă noua așezare civilă. În perioada ocupației otomane ( 1551-1687), orașul, pe langă rolul sau strategic, devine și un important nod comercial. În această perioadă Aradul este semnalat ca o așezare cu aspect mai mult rural, aflată în partea nord-vestică a "cetății vechi".
Urbanizarea Aradului începe abia dupa pacea de la Karlowitz, încheiată între Imperialul Otoman și cel Habsburgic la 1699. Părțile aflate la nord de Mureș ajung sub dominație habsburgică. Încă din 1689, comandantul trupelor austriece, prințul Eugen de Savoja, întocmește un plan pentru refacerea cetații otomane distruse. Ea este reconstruită după planurile lui Georg Jahann Haruckern. Devenit important punct strategic, cu rol în ținerea sub observație a Timișoarei ocupată de turci și a asigurării siguranței navigației pe Mureș, Aradul este ridicat în anul 1702 la rang de oras cameral, statut care îi conferă o serie de drepturi economice. Tot acum sunt aleși și primii demnitari civili, primar devenind Iosif Hammerl.
A doua jumatate a secolului al XVIII-lea se caracterizeă printr-o stagnare din punct de vedere urbanistica. Cauzele stagnarii sunt pe de o parte zvonul mutarii Aradului în pusta Zimandului, zvon ce prinde contur dupa 1747, dar și anularea drepturilor de care se bucurau granicerii sârbi care decid să plece în Rusia. Cu toate acestea, la mijlocul secolului al XVIII-lea, Aradul avea deja un caracter urban după cum se vede din mai multe planuri executate între anii 1752-1753, inclusiv cel al inginerului militar Suly din 1752.
Acesta prezintă Aradul înconjurat de o padure deasă, teritoriul localitații fiind împărțit în patru sectoare și anume: cetatea veche, zona de refugiu, "orașul sârbesc" și "orașul german".
1776 este anul în care împărăteasa Maria Terezia a hotărât mutarea Aradului în pusta Zimandului demarând în acest sens tratative cu familia Bohus, pentru obținerea de la aceștia a pustei Zimandului, în vederea construirii în acel loc a noului oraș.
Vestea morții împărătesei Maria Terezia re-aduce speranța în sufletul arădenilor care, după urcarea pe tron a lui Iosif al II-lea la 29 noiembrie 1780, pornesc demersurile în vederea menținerii Aradului pe vechiul amplasament, lucru care avea sa se și întample. În anul 1781, în timpul vizitei sale la Arad, împăratul Iosif al II-lea anuntă abandonarea planului de strămutare a orașului în pusta Zimandului.
În Aradul de astăzi nu s-a mai păstrat nicio clădire din secolul al XVII-lea sau mai veche, iar cele din secolul al XVIII-lea sunt puține la număr, ceea ce poate fi un indiciul al caracterului rural, clădirile fiind construite din lemn. Cea mai veche clădire este Biserică Sârbească, întemeiată de Jovan Popovic Tekelija între anii 1698 și 1702. Ea a fost renovată cu modificări în 1790 și 1822.